CCiv:Art. 397

De la iurispedia
Salt la: navigare, căutare
← Art. 396. Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori.↑ Paragraful Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori ↑Art. 398. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. →

Articolul 397 Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.

După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Punere în aplicare

Punerea în aplicare a art. 397 este imediată, începând cu data de 1 octombrie 2011, pentru toate cauzele care sunt pe rolul instanţelor de judecată, indiferent de etapa procesuală în care acestea se află (fond, apel ori recurs). În cazul situaţiei în care s-a dat o sentinţă pe fond iar cel puţin una dintre părţi a făcut apel, instanţa de apel este chemată ca din oficiu să pună în discuţia părţilor faptul că va face aplicare prevederilor noului cod civil, acordând autoritate părintească comună asupra minorului şi cerând părţilor să îşi precizeze cererea cu privire la stabilirea locuinţei minorului.[1] [2]. Acelaşi tratament se aplică şi recursurilor pentru procese pentru care s-a dat o decizie de către instanţa de apel [3]

Pentru cauzele în care s-a dat o sentinţă definitivă şi irevocabilă, părintele interesat poate introduce o acţiune de reinstaurare a autorităţii parentale comune după data de 1 octombrie 2011 (a se vedea Art. 512 pentru mai multe detalii). Acest articol este foarte important deoarece instaurează în dreptul român prezumţia de autoritate părintească comună care elimină vechea prezumţie utilizată până nu de mult, prezumţia de încredinţare către mamă.

Sunt incidente următoarele prevederi legale:
Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

—Art. 5. litera (2) din legea 71/2011

Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 din Codul civil

—Art. 46 din Legea nr. 71/2011

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. 2 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, stabileşte că prevederile art. 396-404 din Noul Cod Civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.

—Decizia nr. 4/2013 a ÎCCJ[4]


Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 din Noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior. Prin urmare, atâta timp cât, pe parcursul soluţionării cauzei a intervenit această dispoziţie legală edictată tocmai în interesul superior al copilului, aceasta trebuie să fie de imediată aplicabilitate, inclusiv în căile de atac, apel sau recurs. De altfel, în conformitate atât cu prevederile art. 42 din Codul familiei,[8] cât şi potrivit dispoziţiilor art. 396 din Noul Cod civil, asupra cererilor accesorii divorţului, referitoare la raporturile dintre părinţi şi copii lor minori, instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe, indiferent dacă a fost sau nu învestită cu o atare solicitare de către una din părţi, pe cale principală ori pe cale reconvenţională. Pe cale de consecinţă, este evident că şi în situaţia în care părţile nu solicită aplicarea dispoziţiilor Noului Cod civil în soluţionarea cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, în căile de atac, instanţa poate face aplicarea lor imediată, fără a se încălca principiul disponibilităţii, având în vedere că, aşa cum am precizat, în această materie primează interesul superior al copilului. Totodată, considerăm că în condiţiile în care, la momentul soluţionării căilor de atac, nu mai este reglementată instituţia încredinţării minorului unuia dintre părinţi întrucât dispoziţiile din Codul familiei pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată au fost între timp abrogate, aplicarea imediată a legii civile noi în căile de atac în această materie, nu echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor art. 294 din Codul de procedură civilă. De altfel, practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea căilor de atac, este în sensul aplicării imediate a dispoziţiilor legii civile noi, la situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestei legi. Concluzionând, apreciem că dispoziţiile Noului Cod civil sunt de imediată aplicare chiar şi în cererile formulate anterior intrării sale în vigoare, aflate în căile de atac, iar soluţia se justifică în considerarea interesului superior al copilului şi pe faptul că, în această materie specială asistăm la o atenuare a principiului disponibilităţii.

—Recurs în interesul legii promovat de către Ministerul Public pe data de 17.01.2013;[5]

Expunere de motive

Nu există menţiuni speciale cu privire la acest articol în Expunerea de motive a Guvernului. Introducerea sa în legislaţia română este în linie cu trendul observat în ultimii 40 de ani în legislaţiile statelor civilizate ale lumii, de a menţine autoritatea părintească pentru ambii părinţi, în cazul divorţului părinţilor. Articolul este de asemenea coerent cu principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească (PLEPAP 3:10) precum şi cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art 5 din protocolul nr. 7.

Comentariu

Acest articol din codul civil instaurează în dreptul român prezumţia de autoritate părintească comună care elimină vechea prezumţie utilizată până nu de mult, prezumţia de încredinţare către mamă, instituită de către Codul Familiei abrogat.

Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului, autoritatea părintească aparţine, potrivit Noului Cod Civil („NCC”), ambilor părinţi, care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului (Titlul IV din NCC – Autoritatea părintească). În acest sens, urmează a fi avute în vedere şi dispoziţiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004”), care afirmă prevalenţa principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti (art. 2 din Legea nr. 272/2004). Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză, instanţa de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie de concluziile raportului de anchetă socială.

Astfel, dispoziţiile art. 398 NCC prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, în special eventualele pericole pe care părintele în cauză ar putea să le reprezinte pentru minor.[6] Ca regulă generală, instanţa de judecată este obligată să acorde autoritate părintească comună din oficiu, chiar şi în condiţiile în care unul sau ambii dintre părinţi nu au făcut o cerere în acest sens.[7] [8] În caz excepţional, atunci când un părinte reprezintă un risc pentru minor, se poate decide, justificat prin interesul superior al copilului, ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte. În mod cu totul şi cu totul excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior al copilului, instanţa poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau la o instituţie de ocrotire.[6]

Desigur, şi în noua reglementare instanţa de tutelă are căderea de a modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii minori, în cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la decizia iniţială.


"După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel."

(Institutul Naţional al Magistraturii, Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012)


"Noţiunea de „autoritate părintească” este nouă în dreptul românesc, fiind inspirată din dreptul francez şi cel al provinciei Quebec, deşi există şi în alte sisteme de drept, printre care cele belgian, elveţian, german etc.

Autoritatea părintească este, potrivit legii (art. 483 NCC.): „ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului”. [1]

Referitor la această noţiune, s-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinteşti atunci când părinţii sunt căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti împreună şi în mod egal de către ambii părinţi, în fiecare zi. Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate drepturile şi îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC.

Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi, fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinţi iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creşterea şi educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale curente.

În toate sistemele de drept care cunosc noţiunea de „autoritate părintească” (FranŃa, Belgia, Germania, Quebec, ElveŃia), exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ constă în consultarea părinţilor la luarea deciziilor importante pentru copil. În cauzele de divorţ este important să li se explice părinţilor că atunci când judecătorul va pronunţa exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi în comun, aceştia nu trebuie să înţeleagă că vor trebui să se ocupe amândoi zi de zi de copil; ceea ce excede actelor curente de zi cu zi intră în conţinutul noţiunii de „autoritate părintească exercitată în comun” (de exemplu, alegerea şcolii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extraşcolare) şi aceste decizii care vor organiza viaţa copilului aparţin ambilor părinţi, indiferent de părintele la care copilul va locui. Cu privire la actele curente va decide părintele la care copilul locuieşte.

Explicarea acestei noţiuni de către judecător părţilor este cu atât mai importantă cu cât, în practică, de foarte multe ori unul dintre părinţi solicită acordarea exerciţiului autorităţii părinteşti exclusive, având impresia că dacă instanţa ar pronunţa exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, ambii părinţi ar trebui să se afle zi de zi alături de copil şi să se ocupe de educaţia acestuia.

Raportul dintre noţiunea de „autoritate părintească” şi aceea de „exerciţiu al autorităţii părinteşti” poate fi comparat cu cel dintre capacitatea de folosinţă în materia drepturilor şi obligaţiilor părinteşti şi cea de exerciţiu a acestor drepturi.

Confuzia dintre cele două noţiuni îşi are sorgintea în modul în care a fost preluată această instituţie din Codul civil Quebec, care reglementează, pe lângă noţiunea de „autoritate părintească şi exercitare a acesteia în comun” (în sensul dat de Codul civil, cu menţiunea că reglementarea străină vizează doar drepturile referitoare la persoana copilului, nu şi la bunuri), noţiunile de „custody”, respectiv „la garde”. Acestea din urmă se referă la modul în care copilul este crescut zi de zi de părinţi, sens în care se reglementează custodia exclusivă, dreptul de vizitare, cu limite specifice, custodia partajată, cu consecinţe, de exemplu, cât priveşte calculul pensiei de întreţinere (în funcţie de timpul petrecut de copil la fiecare dintre părinţi şi veniturile fiecărui părinte). Părintele căruia îi este încredinţat copilul este obligat să consulte în permanenţă celălalt părinte cu privire la elementele fundamentale care privesc viaţa copilului."

________________________________________________________________________________________________________________________________

[1] Se impune o precizare de ordin terminologic, în sensul că termenul de „custodie a copilului”, folosit în unele expuneri sau chiar publicaţii este unul impropriu, care constituie o traducere greşită din limba engleză, aceasta nefiind similar cu cel de „autoritate părintească”. În Codul civil al provinciei Quebec, care este redactat atât în limba franceză, cât şi în cea engleză, termenul de „custody”, cu echivalentul „garde de l’enfant” în varianta franceză este diferit de cel de „parental authority”. Confuzia dintre cele două noţiuni îşi are sorgintea în modul în care a fost preluată această instituţie din Codul civil Quebec, care reglementează, pe lângă noţiunea de „autoritate părintească şi exercitare a acesteia în comun”, noţiunile de „custody”, respectiv „la garde”. Acestea din urmă se referă la modul în care copilul este crescut zi de zi de părinţi, sens în care se reglementează custodia exclusivă, dreptul de vizitare, cu limite specifice, custodia partajată, cu consecinţe, de exemplu, cât priveşte calculul pensiei de întreţinere (în funcţie de timpul petrecut de copil la fiecare dintre părinţi şi veniturile fiecărui părinte). În dreptul francez, sensul termenilor poate fi regăsit în dicţionarul lui Gérard Cornu, unde noţiunea de „autorité parentale” (autoritate părintească) este definită ca fiind: „Ensemble des droits et des devoirs qui appartiennent aux père et mère en vertu de la loi (C. civ. a. 371-1) et que ceux-ci exercent en commun pendant le mariage (C. civ. , a. 372), d'une part relativement a la personne de leurs enfants mineurs non émancipés, en vue de les protéger (garde, surveillance, éducation), d'autre part relativement aux biens de ceux-ci (administration et juissance légale)....”. Prin urmare, între noţiunile de „autorité parentale” şi „garde de l'enfant” există o relaţie de la întreg la parte, noţiunea de „garde”, care în dreptul francez are sensul general de: „Mission de surveillance, action de veiller sur une personne ou une chose”, fiind definită de acelaşi dicţionar ca atribut al autorităţii părinteşti. (Referirile sunt făcute la lucrarea „Vocabulaire juridique” de Association Henri Capitant, sous la direction de Gérard Cornu, Ed. PUF, Paris, 2007, p. 96, 438). Nu întâmplător, în legea franceză, noţiunea de „garde de l'enfant” a fost înlocuită cu cea de „autorité parentale”, aşa cum şi la noi „încredinţarea copilului spre creştere şi educare” a fost înlocuită cu cea de „autoritate părintească”.

(Institutul Naţional al Magistraturii, Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012)


"Cum stabileşte instanţa modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti:

Referitor la aceste puncte, s-au exprimat două puncte de vedere:

1. Instanţa nu trebuie să accepte automat convenţia părţilor privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti; în absenţa oricăror probe şi a reţinerii unui motiv pentru exercitarea autorităţii de către unul dintre părinţi, nu se poate deroga de la regula conform căreia autoritatea părintească se exercită în comun. În plus, atare convenţii între părinţi pot ascunde concesii reciproce pe care foştii soţi şi le fac. De asemenea, trebuie avut în vedere interesul superior al copilului care este de a fi crescut de ambii părinţi.

Astfel de convenţii pot fi expresia neînţelegerii conţinutului noţiunii de „exercitarea a autorităţii părinteşti”. În acest sens, este foarte important ca judecătorii să explice părţilor conţinutul acestei noţiuni.

Se admite însă că sunt şi situaţii în care, faţă de dezinteresul manifest al unuia dintre părinţi faţă de copil, acesta nu poate fi obligat să exercite autoritatea părintească. S-a subliniat că practica va trebui să îmbrăţişeze ideea că autoritatea părintească comună este regula iar cea exclusivă excepţia, iar o soluţie practică pentru a asigura informarea părţilor ar putea fi înmânarea unor explicaţii scrise părinţilor şi consemnarea luării lor la cunoştinţă. O altă soluţie la care s-a recurs în practică a fost citirea în sedinţă publică a dispoziţiilor art. 488 NCC. De asemenea, în practică se constată că părinţii nu sunt cunosc conţinutul concret al exercitării autorităţii părinteşti de un singur părinte.

2. S-a exprimat şi opinia contrară, în sensul că nu se impune cenzura instanţei pentru ipoteza în care dezinteresul unuia dintre părinte este veritabil, acesta refuzând orice implicare în viaţa copilului, întrucât exercitarea autorităţii părinteşti este un drept iar părintele nu poate fi obligat în acest sens. Cu toate acestea, trebuie verificat întotdeauna în ce măsură convenţia părţilor corespunde interesului superior al copilului, şi dacă nu cumva în spatele ei se află concesii reciproce între foştii soţi (renunţarea la exercitarea autorităţii părinteşti contra unei sume de bani sau alte avantaje). Din acest punct de vedere, principiul disponibilităţii în procesul civil trebuie să fie subsecvent celui al ocrotirii interesului superior al copilului.

S-a precizat că nu se confundă lipsa exerciţiului autorităţii părinteşti, atunci când aceasta este exercitată de un singur părinte, cu decăderea din exerciţiul autorităţii părinteşti. Decăderea din drepturile părinteşti este mai dură decât încuviinţarea exerciţiului autorităţii părinteşti de către un singur părinte, pentru această ipoteză rămânând părintelui care nu are acest exerciţiu, conform art. 398 alin. (2) NCC, dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi de a consimţi la adopţie. În cazul decăderii din drepturile părinteşti (dispusă pentru cazurile limitativ prevăzute de art. 508 NCC), aceste posibilităţi nu mai există pentru părintele decăzut. În dreptul belgian se consideră că însăsi autoritatea părintească se pierde prin decăderea totală din drepturile părintesti.[1]

În concluzie, s-a reţinut că:

_________________________________________________________________________________________________

[1] În acest sens: Nathalie Massager – „Droit familial de l’enfance. Filiation. Autorité parentale. Hébergement”, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2009, p. 597.

(Institutul Naţional al Magistraturii, Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012)


Importanţa eliminării criteriilor discriminatorii pe baza sexului părinţilor

Preferinţă maternă reprezentă o practică judecătorească prin care minorii sunt încredinţaţi în mod majoritar mamelor (în cazul custodiei unice) sau locuinţa minorilor este stabilită preponderent la mame (în cazul custodiei comune) în baza presupunerii că mama este un părinte mai potrivit decât tatăl să crească minorii. Această preferinţă corespunde definiţiei sexismului care se caracterizează printr-o atitudine sau prejudecată relativ la superioritatea unui reprezentant al unui sex asupra altui sex, având ca urmări discriminarea acestuia din urmă.

Un caz particular de preferinţă maternă este utilizarea de către instanţe în mod formal sau în mod informal a prezumţiei de încredinţare către mamă. În baza acestei prezumţii se verifică dacă mama oferă minime garanţii morale şi materiale pentru creşterea copilului şi dacă da, minorii sunt încredinţaţi acesteia fără a se cerceta în mod efectiv posibilitatea ca interesul superior al copilului să fie mai bine servit de către încredinţarea către tată (în cazul custodiei unice) sau de către stabilirea reşedinţei minorului la tată (în cazul custodiei comune).

Preferinţa maternă este deosebit de pronunţată în România [9] dar şi în lume [10], părinţii de sex feminin fiind preferaţi de către instanţe în decizia de încredinţare (în cazul custodiei unice) sau de stabilire a locuinţei minorilor (în cazul custodiei comune) după divorţ deşi din alte puncte de vedere părintele de sex masculin este mai bine poziţionat ca şi istoric al îngrijirii copilului, stabilitate, moralitate sau chiar legături de ataşament.

Prezumţia de încredinţare către mamă şi preferinţa maternă reprezintă forme de discriminare care încalcă legislaţia naţională şi internaţională în materia nediscriminării pe criteriul sexului. Singura excepţie în care preferinţa maternă ar putea fi considerata ca ne-reprezentând o discriminare este aceea în care toate celelalte criterii de selecţie a părintelui care să găzduiască în mod statornic minorul (ataşament, condiţii de locuit, abilităţi parentale) sunt egale între cei doi părinţi. Cu toate acestea, chiar şi în acea situaţie de egalitate între părinţi un criteriu nediscriminatoriu ar fi utilizarea interesului superior al copilului pentru departajare[11]

Prezumţia de încredinţare către mamă şi preferinţa maternă au fost introduse în legislaţia română odată cu intrarea în vigoare a Codului Familiei, în anul 1954[12]. Preferinţa maternă a fost scoasă în afara legii în anul 2004 prin intrarea în vigoare a Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului care enunţa în mod expres că deciziile cu privire la minor trebuie să se ia strict prin prisma interesului superior al minorului, interes care nu conţine absolut nici o referire discriminatorie la sexul părintelui. [13]. Prezumţia de încredinţare către mamă a fost de asemenea scoasă în afara legii odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil, la 1 octombrie 2011, care, prin Art. 397 impune prezumţia de autoritate părintească comună.

Criterii de decizie între custodia comună şi custodia unică

Custodia comună după divorţ nu este întotdeauna în interesul copilului. Deşi regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca pe prezumţia de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o reclamă, judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul dintre părinţi (adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere, jurisprudenţa statelor care au implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de pildă Olanda. Conform jurisprudenţei olandeze:

Jurisprudenţă

Sentinţa civilă nr. 9546/03.10.2011, Judecătoria Oradea

Prin sentinţa civilă nr. 9546/03.10.2011, Judecătoria Oradea, ca urmare a divorţului, a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor să se facă în comun de ambii părinţi (art. 397 din Noul Cod civil). Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a stabilit domiciliul minorilor la mamă şi a încuviinţat un program de vizitare a minorilor de către tată. Menţionăm că instanţa a fost investită printr-o precizare a cererii reconvenţionale din 27.09.2011 întemeiată pe dispoziţiile art. 46 şi art. 5 alin 2 din Legea nr. 71/2011, hotărârea fiind pronunţată după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod civil.

Consideram ca este vorba de o sentinţă interesantă prin faptul că:

  1. Permite accesul copiilor la părintele nerezident în fiecare zi din timpul săptămânii, câte trei ore, după programul de creşă, grădiniţă sau scoală (copiii fiind preluaţi direct de la şcoală/creşa/grădiniţă) -- pe vechea legislaţie deosebit de rar se întâmpla ca părintelui nerezident sa i se permită accesul la copii în timpul zilelor lucrătoare ale săptămânii.
  2. Oferă părintelui nerezident posibilitatea de a găzdui pe copii până la jumătate din toate vacanţele copiilor -- pe vechea legislaţie multe din vacante erau ignorate (de exemplu vacanţa inter-semestrială din februarie sau vacanţa din octombrie)

Prin Decizia civilă nr. 312/R/2011 din 03.11.2011, Tribunalul Bihor a decis acordarea autorităţii părinteşti comune părinţilor deşi procesul la fond a fost pornit anterior intrării în vigoare a noului cod civil. Tribunalul a rezolvat cazul în lumina prevederilor noilor legi (codul civil intrat în vigoare la 1 octombrie) acordând o decizie de custodie comună asupra copiilor.
|Decizie Tribunal

Corelaţii cu alte norme

Corelaţii cu alte articole din Codul Civil

Corelaţii cu legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Elemente de drept comparat

Vechiul Cod al Familiei abrogat

Nu există prevederi în acest sens, în vechiul Cod al Familiei.

Codul Civil Francez

Tatăl şi mama exercită în comun autoritatea parentală. Totuşi, dacă paternitatea este stabilită cu privire la unul dintre aceştia la mai mult de un an de la naşterea unui copil a cărui paternitate este deja stabilită cu privire la celălalt, acesta rămâne exclusiv investit cu exercitarea autorităţii parentale. La fel este în cazul în care paternitatea este declarată judiciar cu privire la al doilea părinte al copilului. Autoritatea parentală va putea fi totuşi exercitată în comun în cazul unei declaraţii comune a tatălui şi a mamei în faţa grefierului şef al tribunalului de înaltă instanţă sau în baza deciziei judecătorului cazurilor de familie.[15]

—Articolul 372 din codul Civil Francez

Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească

Recomandările Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei evidenţiate în documentul Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească[16], şi anume:

Principiul 3:10 Efectul divorţului sau separării
Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relaţie şi nici de separarea de iure sau de facto a părinţilor.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Pentru detalii vezi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele sa ia măsurile necesare în interesul copiilor.'

—Articolul 5 - Egalitatea între soţi - din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

Legislaţia statului Michigan

Legislaţia statului Michigan recunoaşte că atunci când părinţii se separă sau divorţează, interesul superior al copilului este servit de continuarea relaţiei dintre copil şi ambii părinţi. Atât de puternică este această recunoaştere încât legea stabileşte prezumţia că este în interesul copilului să poată să dezvolte relaţii afective puternice cu ambii părinţi. Prin urmare, timpul petrecut de către copil împreună cu fiecare dintre părinţi trebuie calculat într-un mod rezonabil pentru a susţine această legătură strânsă. Copilul are un drept de a păstra legături personale cu ambii părinţi cu excepţia cazului în care instanţa determină în bazele unor probe incontestabile că timpul petrecut de copil împreună cu unul sau cu ambii părinţi îi pune în pericol sănătatea psihică, mentală sau emoţională. [17]

—Ghidul pentru părinţi editat de către autorităţile judecătoreşti din statul Michigan [18]

Bibliografie

Cărţi utile

  1. Raportul profesorului Proksch către Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la avantajele custodiei comune
  2. Cercetări ale ştiinţelor sociale care evidenţiază avantajele custodiei comune
  3. Manualul de implementare a custodiei comune
  4. Manualul de implementare a custodiei unice

Note de subsol

  1. A se vedea jurisprudenţa Tribunalului de Minori Braşov care poate fi consultată aici
  2. A se vedea Decizia civilă nr. 312/R/2011 din 03.11.2011 a Tribunalului Bihor care poate fi consultată aici
  3. A se vedea răspunsul Curţii de Apel Piteşti
  4. A se vedea articolul de la pagina http://blog.arpcc.ro/2013/03/recurs-in-interesul-legii-ca-urmare.html
  5. A se vedea Recursul În Interesul Legii transmis către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către domnul Daniel Marius Morar, prim-adjunct al Procurorului General. Documentul poate fi consultat aici şi poate fi descărcat în format PDF de aici.
  6. a b Christina Vlădescu - "Exercitarea autorităţii părinteşti în noul Cod civil. Specificul noii reglementari", 2011, www.juridice.ro. Articolul poate fi consultat aici
  7. A se vedea articolul publicat pe situl Ministerului Justiţiei care poate fi consultat [aici http://noulcodcivil.just.ro/Desprefamilie/Divor%C5%A3ul/Efecteledivor%C8%9Bului.aspx]
  8. A se vedea fluturaşul de popularizare al CSM-ului care poate fi descărcat de [Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ (ro) aici]
  9. A se vedea şi propunerile DGASPC pentru îmbunătăţirea Legii 272/2004, propuneri care se pot descărca de aici
  10. A se vedea studiul FACT din anul 2003 care arată că deşi custodia comună a fost o realitate juridică în Canada anilor 1990-2000, mamele au continuat să primească în mod preponderent custodia copiilor minori sau respectiv dreptul ca minorii să locuiască majoritar cu ele. Studiul se găseşte aici
  11. În Pennington v. Pennington, 711 P.2d 254 (Utah 1985), Curtea Supremă din wikipedia:Utah a declarat că a "exprimat de mult timp o preferinţă pentru plasarea copiilor foarte mici in custodia mamei." Instanţa a notat, totuşi, că "preferinţa funcţionează doar atunci când toate celelalte lucruri sunt egale." Instanţa a considerat că la Pennington interesul superior al copilului ar trebui să fie luat în considerare în primul rând şi astfel atribuirea custodiei copilului s-a făcut către tată, în acest caz.
  12. }În articolul 1 teza a doua din Codul Familiei se menţiona în mod expres faptul că "Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii."
  13. Titlul complet al manualului este "Rolul judecătorilor şi al procurorilor în protecţia şi promovarea drepturilor copilului". Paginile cele mai relevante sunt paginile 43 şi 44 care descriu pe de o parte modelul canadian, şi pe de altă parte propun un model valabil pentru situaţia societăţii româneşti. Pentru uşurinţa celor ce doresc să consulte aceste informaţii am ataşat aceste două pagini aici. Manualul complet poate fi descărcat de pe situl INM adică de aici.
  14. a b c A se vedea cuvântarea d-nei Caroline Forder care se poate consulta aici. Cuvântarea a fost ţinută cu ocazia Conferinţei "Tendinţe actuale în justiţia pentru copil şi familie" (15-16 Oct 2009, Bucuresti)
  15. Textul original în limba franceză este: "Article 372
    Les père et mère exercent en commun l'autorité parentale.
    Toutefois, lorsque la filiation est établie à l'égard de l'un d'entre eux plus d'un an après la naissance d'un enfant dont la filiation est déjà établie à l'égard de l'autre, celui-ci reste seul investi de l'exercice de l'autorité parentale. Il en est de même lorsque la filiation est judiciairement déclarée à l'égard du second parent de l'enfant.
    L'autorité parentale pourra néanmoins être exercée en commun en cas de déclaration conjointe des père et mère devant le greffier en chef du tribunal de grande instance ou sur décision du juge aux affaires familiales."
  16. Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească în traducere bilingvă se pot consulta aici
  17. Textul original în limba engleză: "Michigan statutes recognize that when parents separate or divorce, their child(ren)’s best interests are served by continuation of the parent/child relationship. So strong is this recognition that the law establishes a presumption that it is in the best interests of a child(ren) to have strong relationships with both parents. Therefore, parenting time should be of a frequency, duration and type reasonably calculated to promote a strong relationship between the child(ren) and the parent. The child(ren) has a right to parenting time unless the court determines on the record by clear and convincing evidence that parenting time would endanger the child(ren)’s physical, mental or emotional health (MCL 722.27a)."
  18. Ghidul se poate consulta aici
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Trusa de unelte