CCiv:Art. 398

De la iurispedia
Salt la: navigare, căutare
← Art. 397. Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.↑ Paragraful Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori ↑Art. 399. Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane. →

Articolul 398 Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte.

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Punere în aplicare

Punerea în aplicare este imediată, începând cu data de 1 octombrie 2011.

Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

—Art. 5. litera (2) din legea 71/2011

Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 din Codul civil

—Art. 46 din Legea nr. 71/2011

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. 2 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, stabileşte că prevederile art. 396-404 din Noul Cod Civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.

—Decizia nr. 4/2013 a ÎCCJ[1]

Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 din Noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior. Prin urmare, atâta timp cât, pe parcursul soluţionării cauzei a intervenit această dispoziţie legală edictată tocmai în interesul superior al copilului, aceasta trebuie să fie de imediată aplicabilitate, inclusiv în căile de atac, apel sau recurs. De altfel, în conformitate atât cu prevederile art. 42 din Codul familiei,[8] cât şi potrivit dispoziţiilor art. 396 din Noul Cod civil, asupra cererilor accesorii divorţului, referitoare la raporturile dintre părinţi şi copii lor minori, instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe, indiferent dacă a fost sau nu învestită cu o atare solicitare de către una din părţi, pe cale principală ori pe cale reconvenţională. Pe cale de consecinţă, este evident că şi în situaţia în care părţile nu solicită aplicarea dispoziţiilor Noului Cod civil în soluţionarea cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, în căile de atac, instanţa poate face aplicarea lor imediată, fără a se încălca principiul disponibilităţii, având în vedere că, aşa cum am precizat, în această materie primează interesul superior al copilului. Totodată, considerăm că în condiţiile în care, la momentul soluţionării căilor de atac, nu mai este reglementată instituţia încredinţării minorului unuia dintre părinţi întrucât dispoziţiile din Codul familiei pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată au fost între timp abrogate, aplicarea imediată a legii civile noi în căile de atac în această materie, nu echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor art. 294 din Codul de procedură civilă. De altfel, practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea căilor de atac, este în sensul aplicării imediate a dispoziţiilor legii civile noi, la situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestei legi. Concluzionând, apreciem că dispoziţiile Noului Cod civil sunt de imediată aplicare chiar şi în cererile formulate anterior intrării sale în vigoare, aflate în căile de atac, iar soluţia se justifică în considerarea interesului superior al copilului şi pe faptul că, în această materie specială asistăm la o atenuare a principiului disponibilităţii.

—Recurs în interesul legii promovat de către Ministerul Public pe data de 17.01.2013;[2]

Expunere de motive

Nu există menţiuni specifice în expunerea de motive a guvernului, relativ la acest articol.

Comentariu

Conform Art. 507, un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu este incapabil de îşi exprima voinţa are autoritate părintească deplină asupra copilului sub rezerva cazului în care instanţa, din motive bine întemeiate ce ţin de interesul superior al copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijenţă, etc.) i-a retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art. 399) sau, mai mult, l-a decăzut din drepturile părinteşti (conform Art. 508). Prin urmare un părinte nu poate cere decăderea sa din exerciţiul drepturilor părinteşti sau ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului să îi fie retrasă conform art. 398. Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui ci şi un drept al copilului de care copilul poate fi lipsit doar în situaţii speciale ce ţin de interesul său superior, iar pe de altă parte autoritatea părintească asupra minorului implică numeroase obligaţii pentru părintele în cauză. În acest sens, instanţa trebuie să cerceteze cu precauţie tranzacţiile sau înţelegerile prezentate de părinţi care implică faptul că unul dintre părinţi doreşte să renunţe benevol la autoritatea părintească. Instanţa trebuie să încuviinţeze o astfel de tranzacţie doar dacă există motive foarte bine întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să creadă că păstrarea autorităţii părinteşti de către acel părinte ar daună intereselor copilului. Ar putea fi considerate motive serioase faptul că părintele respectiv este dependent de alcool sau substanţe psihotrope, suferă de o boală care l-ar putea pune pe copil la risc direct sau indirect, părintele este agresiv la adresa copilului, abuzator, etc.

Totuşi există cazuri în care după divorţul sau separarea părinţilor Custodia comună nu este în interesul copilului. Deşi regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca pe prezumţia de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o reclamă, judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul dintre părinţi (adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere, jurisprudenţa statelor care au implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de pildă Olanda. Conform jurisprudenţei olandeze:

Pentru detalii cu privire la situaţiile în care custodia unică este de preferat custodiei comune, vă recomandăm Manualul de acordare a custodiei editat de către ARPCC

Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului, autoritatea părintească aparţine, potrivit Noului Cod Civil („NCC”), ambilor părinţi, care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului (Titlul IV din NCC – Autoritatea părintească). În acest sens, urmează a fi avute în vedere şi dispoziţiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004”), care afirmă prevalenţa principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti (art. 2 din Legea nr. 272/2004).

Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză, instanţa de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie de concluziile raportului de anchetă socială.

În materia ascultării copiilor, NCC introduce o noutate, în sensul că poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa de tutelă consideră acest lucru necesar în justa soluţionare a cauzei. Mai mult, textul legal consacră dreptul copilului de a fi ascultat, precum şi importanţa opiniilor copilului, ce urmează a fi luate în considerare, raportat la vârsta şi gradul său de maturitate (art. 264 NCC – Ascultarea copilului).

Dată fiind noua reglementare, credem că probleme mai interesante şi, probabil, soluţii jurisprudenţiale pe măsură vom regăsi în materia raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, în caz de divorţ şi în situaţia copilului din afara căsătoriei.

De la bun început, facem precizarea că situaţia copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii rămâne în noua reglementare aceeaşi ca a copilului din căsătorie, în caz de neînţelegeri aplicându-se prin asemănare regulile de la divorţ.

Potrivit art. 397 NCC, regula o reprezintă exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, „afară de cazul în care instanţa decide altfel” (art. 397 NCC – Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi). La rândul ei, decizia instanţei se circumscrie interesului superior al copilului, urmând a se raporta, în mod firesc, şi la concluziile raportului de anchetă psiho-socială, la învoiala părinţilor, dacă există şi/sau la opinia copilului în această privinţă. Per a contrario, decizia instanţei va putea fi alta, dacă din probele administrate în cauză, va rezulta că o altă soluţie este în interesul superior al copilului. O altă soluţie ar urma să fie reprezentată de situaţiile de excepţie de la regula sus-menţionată, şi anume exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte sau de către alte persoane.

Astfel, dispoziţiile art. 398 NCC prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului” (art. 398 NCC – Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte).

În acest context, prin coroborarea art. 397 şi art. 398 NCC cu art. 506 NCC, instanţa de tutelă ar putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinţi în acest sens, desigur cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 264 NCC. [1] Aceasta întrucât, pe de o parte, art. 506 NCC stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea copilului, iar, pe de altă parte, art. 398 NCC consacră excepţia de la regulă, operantă pentru motive întemeiate (or, învoiala părţilor, în coroborarea articolelor sus-menţionate, ar putea fi circumstanţiată motivelor întemeiate, în interesul superior al copilului).

În mod corespunzător, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Numai în mod excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior al copilului, instanţa poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau la o instituţie de ocrotire.

Desigur, şi în noua reglementare instanţa de tutelă are căderea de a modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii minori, în cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la decizia iniţială.

Conchizând, NCC oferă o reglementare amplă, de detaliu, mult mai bine adaptată contextului social existent şi, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia raporturilor dintre părinţi şi copii fiind una dintre acelea în care soluţiile jurisprudenţiale, aparent facile, pot ridica în realitate probleme complexe, de apreciere subtilă a situaţiei de fapt existente, a probelor administrate şi, nu în ultimul rând, de impact real în formarea personalităţii copilului, în dezvoltarea sa fizică şi emoţională. ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ [1] Potrivit art. 506 NCC, „cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile”. ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

(Christina Vlădescu - "Exercitarea autoritatii parintesti in noul Cod civil. Specificul noii reglementari", 2011, www.juridice.ro)


Exercitarea autorităţii părinteşti în comun

Exercitarea autorităţii părinteşti presupune exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti. În principiu, autoritatea părintească este exercitată de ambii părinţi împreună. Exerciţiul comun al autorităţii părinteşti fundamentează prezumţia mandatului tacit reciproc între părinţi, reglementată de art. 503 alin. (2) NCC.

Codul civil nu reglementează foarte clar situaţiile în care judecătorul divorţului poate dispune exerciţiul autorităţii părinteşti de unul dintre părinţi, respectiv de ambii. Prin reglementarea regulii conform căreia exerciţiul aparţine ambilor părinţi s-a urmărit alinierea reglementării româneşti la majoritatea sistemelor din Europa, care prevăd că ambii părinţi, indiferent că sunt sau nu împreună, trebuie să-şi asume obligaţiile părinteşti, să înţeleagă că orice copil are nevoie să fie crescut de ambii părinţi şi să nu abandoneze exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.

În reglementarea divorţului este statuată regula conform căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi (art. 397) dar conform art. 398, pentru motive întemeiate, se poate dispune exercitarea ei de către unul dintre părinţi. Textul nu lămureşte sfera de aplicare a motivelor temeinice.

Art. 507, la rândul său, enumeră situaţii general valabile care vor conduce la exercitarea autorităţii părinteşti de un singur părinte, fiind aplicabil deopotrivă pentru ipoteza părinţilor căsătoriţi şi a celor divorţaţi.

Dificultatea rezidă în aprecierea „motivelor întemeiate”, altele decât cele menţionate la art. 507 NCC. În practică, astfel de motive au fost considerate consumul de alcool, de droguri, violenţele exercitate de către unul dintre părinţi sau stabilirea unuia dintre părinţi în străinătate, aspecte dovedite prin certificate medico-legale, declaraţii de martori, chiar recunoaşterea părintelui care a exercitat violenţele etc. Potrivit unui alt punct de vedere, aceste motive pot fi apreciate ca temeinice pentru dispunerea exercitării autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţi doar atunci când se manifestă în raporturile dintre părinte şi copil (de exemplu, un eventual dezinteres faţă de copil manifestat până la divorţ).

Într-un context mai general, linia de demarcaţie între conţinutul noţiunilor de stabilire a locuinţei minorului şi de exercitare a autorităţii părinteşti este extrem de sensibilă; în acest sens, în practică, cel puţin la nivelul instanţelor de control judiciar pare că există o confuzie între cele două noţiuni, iar art. 487 NCC, care explică conţinutul noţiunii de „autoritate părintească” prin enumerarea unor elemente preluate din practica instanţelor privitoare la încredinţarea minorilor unuia dintre părinţi ar putea fi văzut ca un element de natură să perpetueze această confuzie între conceptul de „autoritate părintească” şi cel de îngrijire şi supraveghere a activităţii de zi cu zi a copilului.

S-a mai subliniat că art. 507 nu stabileşte o simplă excepţie de la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, ci veritabile situaţii excepţionale în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, de interpretare restrictivă, situaţii care ar trebui să intervină foarte rar şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa. O atare interpretare restrictivă exclude posibilitatea analizării sub această reglementare a ipotezelor de tipul stabilirii domiciliului unuia dintre părinţi în străinătate, când, graţie mijloacelor de comunicare moderne, poate fi asigurată exercitarea autorităţii părinteşti în comun, sau chiar a situaţiilor de comportament violent din partea unui părinte. În sprijinul acestei interpretări au fost aduse şi argumente desprinse din jurisprudenţa belgiană, în care s-a arătat că exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ de către un singur părinte nu poate fi justificat de motive precum stabilirea domiciliului în străinătate, consumul de alcool sau de droguri, orientarea homosexuală a unuia dintre părinţi şi faptul că acesta trăieşte într-un cuplu de acest fel, întrucât este posibilă consultarea părintelui (aspect ce ţine de esenţa exercitării autorităţii părinteşti) care are capacitate de exerciţiu, nefiind împiedicat de nimic să-şi exprime voinţa, iar pe de altă parte, părintele nu trebuie încurajat să abandoneze obligaţiile pe care le are referitor la deciziile care îl privesc pe copil, să renunţe la drepturile şi îndatoririle sale părinteşti.

Când vorbim de autoritate părintească ne referim la orientarea generală a copilului şi la ceea ce este important pentru el, iar nu la decizii care privesc viaţa de zi cu zi (de exemplu, chiar dacă unul din părinţi este plecat, celălalt îl consultă în permanenţă), iar aceasta trebuie să se exercite în comun şi după divorţ, pentru că divorţul este al părinţilor, nu al copilului de unul dintre părinţi. Codul civil se referă şi la bunurile copilului; dacă acesta are, de exemplu, un apartament, părinţii, indiferent dacă sunt căsătoriţi sau nu, trebuie să ia decizii cu privire la acel bun. Este vorba despre instituţia administrării simple (preluată tot din dreptul provinciei Quebec). În exercitarea autorităţii părinteşti, părintele se comportă ca un administrator cu privire la bunurile minorului; prin urmare, noţiunea de „autoritate părintească” se referă la dreptul de a decide cu privire la tot ce ţine de viaţa şi averea copilului.

În practică va fi necesară schimbarea mentalităţii de până acum, conform căreia copilul era încredinţat mamei care lua toate deciziile.

În dreptul din Quebec se pune un accent deosebit pe noţiunea de „garde”, care se concretizează, de pildă, în faptul că părintele la care copilul se află în îngrijire trebuie să îl înştiinţeze şi consulte în permanenţă pe celălalt părinte cu privire la starea copilului.

Prin analogie, se poate spune că autoritatea părintească poate fi asimilată unui drept subiectiv, care nu se pierde de niciunul din părinţi în nicio circumstanţă, ea fiind un dat născut din legătura naturală dintre părinte şi copil iar exerciţiul autorităţii părinteşti cu exercitarea acestui drept subiectiv.

Renunţarea la noţiunea de încredinţare a minorului a fost determinată de necesitatea schimbării mentalităţii conform căreia părintele căruia îi era încredinţat copilul putea exercita discreţionar autoritatea pe care i-o conferea calitatea de părinte; trecerea la conceptul de „stabilire a locuinţei copilului la unul din părinţi” s-a realizat şi în dreptul francez şi belgian iar această noţiune a evoluat, ajungându-se la conceptul de „locuinţă partajată a copilului” care presupune stabilirea locuinţei copilului la fiecare dintre părinţi, pe intervale de timp determinate. Diferenţa între încredinţarea copilului spre creştere şi educare şi stabilirea locuinţei copilului este că, în acest din urmă caz, părintele la care copilul locuieşte nu mai are singur dreptul de a-l creşte şi educa.

În Codul civil belgian, regula stabilită din anul 2006 este partajarea în proporţie de 50% a locuinţei stabilite pentru copil între cei doi părinţi. Unul dintre criteriile avute în vedere de jurisprudenţa belgiană în acordarea exerciţiului autorităţii părinteşti unuia dintre părinţi, criteriu utilizat şi la stabilirea locuinţei copilului, este aşa-numitul „principiu californian”, care constă în capacitatea fiecăruia dintre părinţi de a respecta drepturile părinteşti ale celuilalt. Tot în jurisprudenţa belgiană s-au cristalizat cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti următoarele reguli:

La finalul discuţiilor pe acest punct s-a concluzionat asupra următoarelor:

(Institutul Naţional al Magistraturii, Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012)


"Cum stabileşte instanţa modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti:

Referitor la aceste puncte, s-au exprimat două puncte de vedere:

1. Instanţa nu trebuie să accepte automat convenţia părţilor privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti; în absenţa oricăror probe şi a reţinerii unui motiv pentru exercitarea autorităţii de către unul dintre părinţi, nu se poate deroga de la regula conform căreia autoritatea părintească se exercită în comun. În plus, atare convenţii între părinţi pot ascunde concesii reciproce pe care foştii soţi şi le fac. De asemenea, trebuie avut în vedere interesul superior al copilului care este de a fi crescut de ambii părinţi.

Astfel de convenţii pot fi expresia neînţelegerii conţinutului noţiunii de „exercitarea a autorităţii părinteşti”. În acest sens, este foarte important ca judecătorii să explice părţilor conţinutul acestei noţiuni.

Se admite însă că sunt şi situaţii în care, faţă de dezinteresul manifest al unuia dintre părinţi faţă de copil, acesta nu poate fi obligat să exercite autoritatea părintească. S-a subliniat că practica va trebui să îmbrăţişeze ideea că autoritatea părintească comună este regula iar cea exclusivă excepţia, iar o soluţie practică pentru a asigura informarea părţilor ar putea fi înmânarea unor explicaţii scrise părinţilor şi consemnarea luării lor la cunoştinţă. O altă soluţie la care s-a recurs în practică a fost citirea în sedinţă publică a dispoziţiilor art. 488 NCC. De asemenea, în practică se constată că părinţii nu sunt cunosc conţinutul concret al exercitării autorităţii părinteşti de un singur părinte.

2. S-a exprimat şi opinia contrară, în sensul că nu se impune cenzura instanţei pentru ipoteza în care dezinteresul unuia dintre părinte este veritabil, acesta refuzând orice implicare în viaţa copilului, întrucât exercitarea autorităţii părinteşti este un drept iar părintele nu poate fi obligat în acest sens. Cu toate acestea, trebuie verificat întotdeauna în ce măsură convenţia părţilor corespunde interesului superior al copilului, şi dacă nu cumva în spatele ei se află concesii reciproce între foştii soţi (renunţarea la exercitarea autorităţii părinteşti contra unei sume de bani sau alte avantaje). Din acest punct de vedere, principiul disponibilităţii în procesul civil trebuie să fie subsecvent celui al ocrotirii interesului superior al copilului.

S-a precizat că nu se confundă lipsa exerciţiului autorităţii părinteşti, atunci când aceasta este exercitată de un singur părinte, cu decăderea din exerciţiul autorităţii părinteşti. Decăderea din drepturile părinteşti este mai dură decât încuviinţarea exerciţiului autorităţii părinteşti de către un singur părinte, pentru această ipoteză rămânând părintelui care nu are acest exerciţiu, conform art. 398 alin. (2) NCC, dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi de a consimţi la adopţie. În cazul decăderii din drepturile părinteşti (dispusă pentru cazurile limitativ prevăzute de art. 508 NCC), aceste posibilităţi nu mai există pentru părintele decăzut. În dreptul belgian se consideră că însăsi autoritatea părintească se pierde prin decăderea totală din drepturile părintesti.[1]

În concluzie, s-a reţinut că:

_________________________________________________________________________________________________

[1] În acest sens: Nathalie Massager – „Droit familial de l’enfance. Filiation. Autorité parentale. Hébergement”, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2009, p. 597.

(Institutul Naţional al Magistraturii, Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012)


"Aspecte referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 398 NCC privind exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Corelarea acestor dispoziţii cu prevederile art. 507 şi art. 508 NCC

Potrivit art. 398 NCC, derogarea de la regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti are la bază doar motive privind interesul superior al copilului, iar nu dorinţele părinţilor, care, nu de puţine ori, pot fi egoiste şi posesive.

Cu toate acestea, pot interveni şi situaţii obiective care să facă imposibilă exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, acestea fiind prevăzute de art. 507 NCC, care vor conduce la dispunerea exercitării acesteia de unul singur dintre părinţi, indiferent dacă părinţii sunt căsătoriţi sau nu.

Dispunerea exercitării autorităţii părinteşti de către unul singur dintre părinţi nu este condiţionată de decăderea celuilalt din drepturile părinteşti, dar poate fi însoţită de aceasta, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 508 alin. (1) NCC. Efectele decăderii din drepturile părinteşti sunt mai dure decât cele privind lipsirea de exerciţiul autorităţii părinteşti a unui părinte, în sensul că, în acest ultim caz, părintele respectiv păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia, în timp ce părintele decăzut total din drepturile părinteşti le pierde."

(Institutul Naţional al Magistraturii, Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012)


Posibilitatea instanţei care soluţionează acţiunea de divorţ de a dispune exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi, în acele situaţii în care unul dintre părinţi este dezinteresat şi nu doreşte să ia parte în mod direct şi constant la creşterea şi educarea minorului

În astfel de situaţii instanţa va trebui să analizeze situaţia din perspectiva interesului superior al copilului şi să încerce să îi explice părintelui dezinteresat faptul că autoritatea părintească presupune şi o serie de obligaţii părinteşti, precum şi nevoia copilului de a fi crescut de ambii părinţi.

De asemenea, este foarte important să i se explice părintelui ce presupune exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, aceasta fiind o noţiune nouă, care poate fi cu uşurinţă confundată cu stabilirea locuinţei alternative a copilului sau chiar cu încredinţarea acestuia spre creştere şi educare, din vechea reglementare a Codului familiei.

Este însă evident că, în cazul persistenţei refuzului acestuia de a se implica în creşterea şi educarea copilului, exerciţiul autorităţii părinteşti va reveni unuia singur dintre părinţi, dacă aceasta nu contravine interesului superior al copilului. În orice caz, fiecare dintre părinţi are obligaţia de a contribui la cheltuielile pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.

(Institutul Naţional al Magistraturii, Dispoziţii ale noului Cod civil în materia dreptului familiei – unificarea practicii judiciare, Bucureşti, 2012)

Jurisprudenţă

La acest moment (luna octombrie 2011) nu există jurisprudenţă românească relevantă în această privinţă. Exemplele de jurisprudenţă din Olanda, prezentate în comentarii pot constitui însă un bun ghid pentru instanţele de tutelă din România.

Corelaţii cu alte norme

Corelaţii cu alte articole din Codul Civil

LEGEA 272

Elemente de drept comparat

Comparaţie cu vechiul Cod al Familiei abrogat

În vechiul Cod Civil, încredinţarea către unul dintre părinţi (aşa numita custodie unică) era regula în materia încredinţării copiilor după divorţ sau separarea minorilor. Această stare de fapt a fost inversată de intrarea în vigoare a prevederilor noului Cod Civil care impune ca regulă autoritatea părintească comună (adică custodia comună):

Instanţa judecătorească va hotărî, o dată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.

—Art. 42 paragraful (1) din Codul Familiei abrogat

Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti.
Când copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului. Dispoziţiile art. 108 se aplică prin asemănare.
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

— Art. 43 din Codul Familiei abrogat

Bibliografie

  1. A se vedea articolul de la pagina http://blog.arpcc.ro/2013/03/recurs-in-interesul-legii-ca-urmare.html
  2. A se vedea Recursul În Interesul Legii transmis către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către domnul Daniel Marius Morar, prim-adjunct al Procurorului General. Documentul poate fi consultat aici şi poate fi descărcat în format PDF de aici.
  3. a b c A se vedea cuvântarea d-nei Caroline Forder care se poate consulta aici. Cuvântarea a fost ţinută cu ocazia Conferinţei "Tendinţe actuale în justiţia pentru copil şi familie" (15-16 Oct 2009, Bucuresti)
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Trusa de unelte